Liedul prieteniei

de Corina Nica

De ne-nţelese drumuri, călătorul,
N-a mai aflat cuvintelor izvorul
Şi-ntr-un descântec, fără complicaţii,
S-a reîntors pierdut în explicaţii.

A pribegit destul în prietenii
Şi n-a-nţeles ce-nseamnă a iubi.
A dăruit şi n-a primit nimic
Şi zâmbetul, în timp, i-a tot pălit.

Iar mai târziu, întors la Dumnezeu,
S-a rătăcit din nou în versul meu
Şi-n strângerea de mână a găsit
Că mai avea ceva de oferit.

Tu, prieten drag, lumina-ţi fie calea,
Mereu să te-ocolească întristarea.
Să fredonăm prieteniei cânt,
Să fim cu toţii prieteni pe Pământ.

Şi să dispară-n lumea noastră ura
Şi răutatea, pentru totdeauna.
Invidii, interese, -orgolii seci
Să părăsească inimile-n veci.

Să facem bine unii altora din suflet,
Să ne-nflorească iar pe chip un zâmbet
Şi să mai credem iar, că nu-i târziu
Cât este-n noi frumosul încă viu.

Noi suntem călători pierduţi cu toţii
Pe drumul scurt al naşterii şi-al morţii
Şi-oricât ne-am strădui să fim mai buni
Sfârşi-vom toţi la suflete bătrâni.

Dar binele să-l faci e omenesc
Şi să-ţi iubeşti aproapele-i firesc.
Să redescoperim copilăria,
Căci floare rară este prietenia!