5.30. Sună disperat ceasul de pe telefon. Deschid ochii și mi se succed în minte foarte multele sarcini pentru ziua de azi, luni, 8 octombrie 2012. Oglinda nu-mi e foarte bună prietenă dimineața asta, îmi arată o necunoscută brună (până ieri am fost blondă și mi-am schimbat brusc culoarea pentru că starea de ieri nu se potrivea cu un păr blond, dar cea de azi nu se potrivește cu unul închis la culoare).

Am cinci minute pentru pregătirea pentru o zi nebună: spălat, îmbrăcat, pregătit tot ce trebuie să iau cu mine la serviciu. Bineînțeles, halatul de asistentă pe care l-am călcat ieri a folosit copiilor pentru a face un steag alb în timp ce se jucau ieri seară, pe când eu eram aproape în comă de oboseala plimbărilor de week-end care ar trebui să-i obosească pe micuți, nu pe părinți, dar nu întotdeauna lucrurile iau întorsătura pe care o aștepți.

Ca un robot aleg șervețelele, cutiuțele pt pachețelele pentru școală. Pun mâncărica în ele, ceaiul fierbe, oușoarele dau în clocot, masa se acoperă de bunătăți pentru cei doi prințișori.

Până se răcesc diferitele preparate, alerg ca Speedy Gonzales prin casă să iau de pe umeraș cele două uniforme, cămășuțele proaspete și cravatele roșii. Dau drumul tare la desene animate! (altfel nici o șansă să trezesc tineretul să meargă la școală.)  Andrei mârâie ceva despre nu știu ce test la română despre vocabularul fundamental, Matei se deprinde cu greu de pijamale și nu-i place apa așa de dimineață.

În clipa în care primele înghițituri ajung în stomăcel casa se umple de bucurie. La Mateiaș e garantat! Cum se hrănește, cum începe să râdă fericit. Și pentru că e molipsitor, și Andrei se hlizește imediat. Urmează verificarea băieților: au cheie?, au carnetul de note?, arată bine uniformele?, sunt pantofiorii făcuți?, apa din ghiozdănel e proaspătă? , etc.

Încropesc un machiaj în grabă, caut în disperare cheile și geanta (pe care o schimb în funcție de hainele zilnice, motiv veșnic să-mi pierd lucruri neimportante cum ar fi portofelul, actele, cheile), părăsesc casa într-un vârtej, nu înainte de a aminti copiilor să încuie ușa când pleacă la școală.

Mașina nu vrea să plece. A mers John, soțul meu, ieri cu ea și a uitat să oprească farurile. Pornesc voinicește pe jos. Îmi plac diminețile. Ajung la serviciu după ce mă îmbrățișez cu toată lumea pe drum – așa e într-un orășel mic, toți ne cunoaștem.

În sfârșit la muncă. Ce bine! E liniște, curățenie. Pe la 8 se înfurie treaba. Muncă, muncă, muncă… Iar e ora 15. A mai trecut o zi. Plec acasă în grabă. John e cu copiii noștri și încă vreo doi – niciodată nu pot să-mi refuz prietenele. Pe drum mai cumpăr diverse alimente, ajung cocoșată acasă dar fericită că vin cu de toate la copii. Matei cotrobăie fericit prin plase după acadele, Andi mă întreabă ultimele probleme îngrozitoare de fizică.

John vrea la plimbare. Mâncăm toți și plecăm la plimbare. La cinci am o ședință importantă. La șapte am ședință de redacție pentru ziarul local. Între ședințe pun masa, strâng masa, facem teme, mă machiez din nou și vin, plec, vin, plec, John arată ca după schimbul III, pentru că așa și este, ba îl mai solicită și mama lui să-i bată mâine covoarele. Copiii sunt mari și deștepți, slavă Domnului că știu și singuri să meargă la Casa de Cultură la dansuri și chitară, astfel că toți patru avem traiectorii proprii și fără să depindem unii de alții.

Vine seara. Binecuvântata seară. Baie la copii, control la ghiozdane, verificarea unghiilor și retragerea în camere. Povestea unui gândăcel, curiozități din lumea animalelor, cum să trăim sănătos, Guliver în țara piticilor.

John mă privește frumos, ca acum 20 de ani când ne-am cunoscut. E cel mai bun tătic din lume și soț. Ne luăm de mână și ne ducem în camera noastră.