E minunat sa te trezesti si sa constati ca nu te doare nimic. E rau sa te trezesti si sa constati ca te doare ceva. E groaznic sa te trezesti a n-sprezecea oara si sa constati ca iar te doare.
Dar oare cum este sa te trezesti si sa nu poti constata? Nu pentru ca nu ai vrea, dar pentru ca nu poti! Esti limitat din cauza unei boli. Si nu poti invata sa faci diferenta intre cele trei stari de ma sus.
Ma bucur cand imi vad parintii, sora, sau jucaria mea de plus. Ma intristez cand nu vad niciuna dintre ele langa mine. Si ma sacaie ceva, nu stiu ce este, dar mi se tot zbat mainile si picioarele, desi nu vreau sa le misc.
Ah, dar vine Mami. Imi aduce acel ceva care nu este gustos. Dar parca dupa aceea ma simt mai bine. Este lumina multa, asa ca numai doua dintr-acelea primesc. Cand este lumina putina primesc muuult mai multe si de toate gusturile.
Hoopaa! Nu, iar mi-a ramas capul mai in spate. Asa! Aaa! Nu e bine, nu pot sta in fund. Mai bine inapoi pe spate. Lasa, Mami, ca incerc eu mai tarziu, chiar daca ma voi da peste cap.
Ehei! Mancam. Nu!?! Dar ce facem in scaun? Plecam? Unde? Ah, nu!?! Halate albe! Bine, faceti ce vreti, numai sa mancam! Ah! M-a durut! … Nu ma mai doare! Ce bine este langa Tine, la caldurica! Mi-e foame!!! Asa! In sfarsit!
Da, asta sunt eu! Ah! Si ma numesc Dora! Teodora! Toata lumea intreaba ce face asta mica. Pai, la un an si cateva luni, probabil par mica. Nu stiu inca sa stau in fund, sa merg nici atat. Mai demult, acele halate albe au spus ceva despre Sindrom West. Cum, ce e aia? Stai ca iti explic. O forma severa de epilepsie, ce inseamna convulsii infantile, hipsaritmie (ei, aici te-am prins – e atunci cand imi pleaca impulsuirle aiurea prin tot creierul, nu incotro ar trebui), mai inseamna retard neuro-motor. Si dupa ultima vizita la doctor au pus sub semnul intrebarii ceva! Mi se pare ca autism. Si retard sever in vorbire. Si nu mai stiu ce!
Le arat eu lor ca nu este asa! chiar daca m-au evaluat cu o dezvoltare corespunzatoare celor de 6-7 luni, le voi arata ca voi fi voinica si sanatoasa. Mami si tati ma duc de doua ori pe saptamana departe, la o suta de kilometrii, unde ma ajuta acei oameni sa invat sa stau si sa ma joc, sa fac miscari si sa imi folosesc corpul cum vreau eu! Si Mami face cu mine acele exercitii. Cu ea e mai bine. Nu ma chinuie ca acolo departe.
Nici Lor nu le este usor! Vad ca se chinuie si fac tot posibilul sa aduca acele hartii cu care reusim sa mergem si sa facem toate acestea. Mai sunt zile cand sunt obositi, sunt zile cand sunt tristi si sunt zile in care nu au hartii dintr-acelea.
Dar sunt sigura ca o voi scoate la capat, si ma voi face bine. Si toti cei care m-au ajutat vor fi bucurosi ca am reusit!
